Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

Contur de lacrimă

Pătrund în şoaptă printre gânduri triste,
Preocupat de-al clipelor trecut,
Şi-n vorba mea începe să existe
Hotarul spre eternul absolut.

Înstrăinat de zodia-mi firească,
Adun mereu al lacrimei contur,
Şi simt că o-ntâmplare nelumească
Mă face o privire să îţi fur.

Şi te privesc în visul unei şoapte,
Cu sufletul zdrobit de absolut,
Doar viaţa-mi pare c-a rămas o noapte,
În care toate-au fost un început.

Şi toate câte sunt sunt pas firesc
Pe drumul ce îl bat să te găsesc!

De mi-a fost dor...

Pe umeri, fără grijă, duc poveri,
Şi mă găseşti mereu, pe nicăieri,
Sfârşind mereu tot ce am început,
În viaţă n-am cerşit nici un sărut.

De mi-a fost dor, am tot privit în zări,
Poate-am oftat sedus de depărtări.
Îngenuncheat mereu la poarta lumii,
Nu m-am vândut trădării sau minciunii.

Şi toate mi le-am dus cum am putut,
Chiar soarta lumii totuşi m-a durut,
Si voi dori mereu un cer senin
Şi alunga-voi norii care vin.

Pumnal în tâmplă

Cât trecători rămânem, se întâmplă
Să fim doar flacări, fără un destin,
Şi doar pumnalul, resimţit în tâmplă,
Mai picură-n paharul deja plin...

Înlocuim o vorbă cu un gând,
Înlocuim trecutul cu poveşti,
Mai trecem peste adevăr plângând
Şi aşteptăm în întuneric veşti.

Dar poate în cuvânt găsim puteri,
Chiar dacă-n toate încă mai greşim,
Să revenim aici de nicăieri,
Găsim puterea încă să trăim.

Sau, dacă rostul nu-i un şir de glume
Şi nu trăim gândind la ce-a fost ieri,
Putem să reclădim în noi o altă lume,
Mereu în pragul altor primăveri.

Eu, val al mării

Un val al mării vine către mine,
Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.

Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.

Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.

Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.

Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.

Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.

Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.

Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.

Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.

Altar de foc

Într-un cotlon al gândului găsesc
Un drum, în paşi, spre tot ce va urma,
N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc,
Dar toate, într-un fel, vor exista.

Atâtea porţi, pe drumul redeschis,
Vor pune semne şi vor da răspuns,
Iar timpul, într-un tainic val de vis
Va înţelege dacă-i de ajuns.

Apoi, din umbra norilor târzii
Va fi să cadă un altar de foc
Şi, sub stindardul nopţilor pustii,
Blestem va fi: de viaţă şi noroc.

Sens de nume

Pe drumul meu, spre ziua de-mplinire,
gândesc cuvântul încă nerostit,
tărăgănând mereu, ca amintire,
obsesia hotarului sortit.

Iscată dintre valuri de furtună,
când timpul se scurgea în mod firesc,
ispita dintr-o lacrimă de lună
are acum un nume îngeresc.

Lăsând hotarul undeva departe,
Colind prin viaţă dinspre moarte...