Când mi s-a pus marea întrebare dacă nu vreau să scriu aceste rânduri de început, am reacţionat ca un copil: inima îmi era deschisă şi palpitând de nerăbdare să spun „Da”. Entuziasmul însă mi-a scăzut când am constatat că sunt prea multe de cuprins într-un spaţiu atât de restrâns.
De departe de a fi o simplă colecţie de poezii de dragoste, volumul apare ca o radiografie -„contur de lacrimă” a unei existenţe poetice dulci-amărui, motiv pentru care şi este dedicat tuturor celor care, ”spărgând cu privirea” carapacea închisă, au redat “dreptul de a pluti spre orizonturi, acelor care au fost, sunt şi pot fi Lacrimă de soare”. Dar ce este o lacrimă de soare? Doar o metaforă ce cu greu poate fi pătrunsă cu ochii minţii? “ Lacrima de soare”… Clipe trecute şi prezente. Clipe viitoare. Clipe trăite. Clipe ce vor urma. Asemenea lacrimilor. Dulci sau amare. Clipe ce îi aparţin. Clipe ce ne aparţin. Clipe dăruite nouă. Dar nu pentru a cerşi sentimente. Ci, pur şi simplu, pentru a dărui. Pentru a dărui dragoste, speranţă, timp... Clipe ce fulguiesc precum lacrimile. Lacrimi de soare, rouă de noi deveniri. De noi orizonturi. Şi un singur nume: Daniel-Dumitru Darie. O nouă revenire!
Multe coincidenţe stranii îl compun pe 3D –pseudonim nu întâmplător ales... După cum spunea chiar el, „viaţa mea s-a legat de litera D: 3D-uri ale numelui la care se adaugă o dată 3D(ecembrie).”... Pentru noi, 3D înseamnă mai mult decât un simplu nume... înseamnă dorinţă, dăruire, dragoste... o dorinţă -poate nebunească- de a dărui dragoste... dragoste de tot ce e frumos, dragoste de viaţă... şi toate aceste D-uri au fost adunate într-o singură persoană...
Nu este un nume nou în domeniul poeziei, dar nici o apariţie desuetă şi plicticoasă. Cel de-al patrulea volum, „Lacrima de soare”, s-a lăsat poate prea mult aşteptat. Schimbarea de stil în lirica sa este binevenită, fiind întâmpinaţi acum de un Daniel îndrăgostit, gata să renunţe la singurătate şi să se dedice frumuseţii acestui sentiment:
„Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.”
(„Am vândut”)
Şi ce este mai presus de noi, decât iubirea în sine? Din multele discuţii pe care le-am avut cu Daniel de-a lungul timpului, am învăţat că iubirea nu este o certitudine... este un vis, o speranţă... iubirea este un act de credinţă şi de sacrificiu... ce poate fi mai frumos decât să renunţi la egoismul interior şi să te regăseşti cu totul reflectat într-o altă fiinţă? Şi cum spunea Michelangelo, „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.” Şi Daniel, prin poeziile sale de o puritate îngerească, cântă împreună cu El frumuseţea vieţii şi sentimentele supreme.
Sondând în adâncul sufletului său, un suflet plin de iubire ce arde de nerăbdare să fie dăruită fără a cere nimic înapoi, îşi dă seama că prin Iubire poate renaşte, se poate salva, rupându-se de întunericul din el:
„Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.”
(„Redivivus”)
găseşte puterea de a o lua de la început, crescându-i înapoi aripile pierdute în neguri de timp:
„Mi-am pus hotar la margini de hotar,
Dar astăzi vreau să trec peste trecut
Şi ca un om strivit în calendar
Să te iubesc, s-o iau de la-nceput”
(„Porneam la drum”)
Despre poezia sa se pot spune încă multe... în ea regăsim cuvinte pe care oricare femeie ar vrea să le audă rostite de persoana iubită... cuvinte de dragoste cu o rezonanţă puternică, ce îţi rămân în minte şi se repetă la nesfârşit... un „eşti frumoasă” spus cu ardoare de parcă şi sufletul se topeşte de atâta dor:
„Eşti chiar frumoasă, ştii şi tu prea bine
Şi lacrimă de cer îmi pari că eşti,
Eşti adevăr, şi şoaptă, şi minune,
Şi semn al cărţii pline de poveşti.”
(„Eşti...”)
Spre deosebire de celelalte volume, unde prezenţa iubitei era una fugară şi efemeră, aici ea apare ca o stare de spirit... o fiinţă plăpândă şi gingaşă, pură şi nevinovată... o Ileană Cosânzeană aievea, în care descoperă basmele fără început şi sfârşit, puritatea şi candoarea, o viaţă ce merită trăită...
Citind aceste versuri, am ajuns să o invidiez pe această Femeie -superioară nouă prin toate calităţile ei- care are parte de o iubire eternă atât de profundă şi inimaginabil de frumoasă... dar vin şi mă întreb... cum ne putem invidia tocmai pe noi?
Nu-ţi fie teamă, Poete, să spui Te Iubesc femeii sculptate de tine, iubirii tale descoperite din fum parcă... Ţi-am înţeles căutările... tu doar deschide-ţi aripile spre original...
Între aceste coperţi găsim cu mare drag frânturi de suflet îndrăgostit... trăiri şi doruri... de aceea, oricât am citi şi reciti poeziile sale, oricât am analiza, critica şi cenzura versurile sale, ne vom lovi mereu de sentimente...
Hai să nu judecăm sentimentele... căci ele, mai presus de orice, ne sunt victime şi acuzatori...
Patricia-Lidia Cevei
