joi, 30 august 2007

Gânduri ca postfaţă

Când mi s-a pus marea întrebare dacă nu vreau să scriu aceste rânduri de început, am reacţionat ca un copil: inima îmi era deschisă şi palpitând de nerăbdare să spun „Da”. Entuziasmul însă mi-a scăzut când am constatat că sunt prea multe de cuprins într-un spaţiu atât de restrâns.
De departe de a fi o simplă colecţie de poezii de dragoste, volumul apare ca o radiografie -„contur de lacrimă” a unei existenţe poetice dulci-amărui, motiv pentru care şi este dedicat tuturor celor care, ”spărgând cu privirea” carapacea închisă, au redat “dreptul de a pluti spre orizonturi, acelor care au fost, sunt şi pot fi Lacrimă de soare”. Dar ce este o lacrimă de soare? Doar o metaforă ce cu greu poate fi pătrunsă cu ochii minţii? “ Lacrima de soare”… Clipe trecute şi prezente. Clipe viitoare. Clipe trăite. Clipe ce vor urma. Asemenea lacrimilor. Dulci sau amare. Clipe ce îi aparţin. Clipe ce ne aparţin. Clipe dăruite nouă. Dar nu pentru a cerşi sentimente. Ci, pur şi simplu, pentru a dărui. Pentru a dărui dragoste, speranţă, timp... Clipe ce fulguiesc precum lacrimile. Lacrimi de soare, rouă de noi deveniri. De noi orizonturi. Şi un singur nume: Daniel-Dumitru Darie. O nouă revenire!
Multe coincidenţe stranii îl compun pe 3D –pseudonim nu întâmplător ales... După cum spunea chiar el, „viaţa mea s-a legat de litera D: 3D-uri ale numelui la care se adaugă o dată 3D(ecembrie).”... Pentru noi, 3D înseamnă mai mult decât un simplu nume... înseamnă dorinţă, dăruire, dragoste... o dorinţă -poate nebunească- de a dărui dragoste... dragoste de tot ce e frumos, dragoste de viaţă... şi toate aceste D-uri au fost adunate într-o singură persoană...
Nu este un nume nou în domeniul poeziei, dar nici o apariţie desuetă şi plicticoasă. Cel de-al patrulea volum, „Lacrima de soare”, s-a lăsat poate prea mult aşteptat. Schimbarea de stil în lirica sa este binevenită, fiind întâmpinaţi acum de un Daniel îndrăgostit, gata să renunţe la singurătate şi să se dedice frumuseţii acestui sentiment:
Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.
(„Am vândut”)
Şi ce este mai presus de noi, decât iubirea în sine? Din multele discuţii pe care le-am avut cu Daniel de-a lungul timpului, am învăţat că iubirea nu este o certitudine... este un vis, o speranţă... iubirea este un act de credinţă şi de sacrificiu... ce poate fi mai frumos decât să renunţi la egoismul interior şi să te regăseşti cu totul reflectat într-o altă fiinţă? Şi cum spunea Michelangelo, „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.” Şi Daniel, prin poeziile sale de o puritate îngerească, cântă împreună cu El frumuseţea vieţii şi sentimentele supreme.
Sondând în adâncul sufletului său, un suflet plin de iubire ce arde de nerăbdare să fie dăruită fără a cere nimic înapoi, îşi dă seama că prin Iubire poate renaşte, se poate salva, rupându-se de întunericul din el:
Iubindu-te-s iarăşi copilul
Ce plânge cu lacrimi de soare.
(„Redivivus”)
găseşte puterea de a o lua de la început, crescându-i înapoi aripile pierdute în neguri de timp:
Mi-am pus hotar la margini de hotar,
Dar astăzi vreau să trec peste trecut
Şi ca un om strivit în calendar
Să te iubesc, s-o iau de la-nceput
(„Porneam la drum”)
Despre poezia sa se pot spune încă multe... în ea regăsim cuvinte pe care oricare femeie ar vrea să le audă rostite de persoana iubită... cuvinte de dragoste cu o rezonanţă puternică, ce îţi rămân în minte şi se repetă la nesfârşit... un „eşti frumoasă” spus cu ardoare de parcă şi sufletul se topeşte de atâta dor:
Eşti chiar frumoasă, ştii şi tu prea bine
Şi lacrimă de cer îmi pari că eşti,
Eşti adevăr, şi şoaptă, şi minune,
Şi semn al cărţii pline de poveşti.
(„Eşti...”)
Spre deosebire de celelalte volume, unde prezenţa iubitei era una fugară şi efemeră, aici ea apare ca o stare de spirit... o fiinţă plăpândă şi gingaşă, pură şi nevinovată... o Ileană Cosânzeană aievea, în care descoperă basmele fără început şi sfârşit, puritatea şi candoarea, o viaţă ce merită trăită...
Citind aceste versuri, am ajuns să o invidiez pe această Femeie -superioară nouă prin toate calităţile ei- care are parte de o iubire eternă atât de profundă şi inimaginabil de frumoasă... dar vin şi mă întreb... cum ne putem invidia tocmai pe noi?
Nu-ţi fie teamă, Poete, să spui Te Iubesc femeii sculptate de tine, iubirii tale descoperite din fum parcă... Ţi-am înţeles căutările... tu doar deschide-ţi aripile spre original...
Între aceste coperţi găsim cu mare drag frânturi de suflet îndrăgostit... trăiri şi doruri... de aceea, oricât am citi şi reciti poeziile sale, oricât am analiza, critica şi cenzura versurile sale, ne vom lovi mereu de sentimente...
Hai să nu judecăm sentimentele... căci ele, mai presus de orice, ne sunt victime şi acuzatori...
Patricia-Lidia Cevei

marți, 28 august 2007

Moartea lui Chronos

Parcă mereu se simte o sabie a lui Damocles deasupra capului. Nu am fost eu nici primul nici ultimul ce a resimţit-o. Curios e că ştim că are şi un nume: Chronos. Punându-mi întrebări şi căutând măcar să îmi dau răspunsuri, nu prea am reuşit să dau de adevăratele motive pentru care mereu se intră în criză de timp. Firea umană, e adevărat că mereu e în căutare de nou, îşi complică existenţa cu banalităţi, dar... până la un punct.
Fără să vreau să fiu considerat un îmbuibat, venind pe tapet cu argument ştiinţifice, nu am putut să trec peste o observaţie din anul 1991, în timpul unei prelungi furtuni solare. Eram student, era sesiune. Şi nu era prima. Dar parcă în acea vară timpul era cu mult mai scurt. Pe lângă alte manifestări oarecum comune, caracteristică la toţi era criza de timp… Oare ce făcuse să ne schimbe? De ce înainte şi după această criză nu s-a resimţit, deşi problemele se cam înmulţeau? M-am întrebat atunci dacă nu exista o legătură între timp şi radiaţia fotonică... Dar am rămas doar la acel stadi: de întrebare.
Recent am citit un raport în care exista o informaţie: < După ce a avut o valoare constantă timp de milenii, “rezonanţa Schumann” a Terrei a început să crească, din 1980, de la 7,8 Hz, ajungand la 12 Hz, nivelul de astăzi.> Iar dacă e să “traduc” în sensul lui Chronos, rezultă că dată fiind creşterea frecvenţei vibratorii a Pământului, cele 24 de ore de viaţă ale unei zile sunt… doar 16 ore reale! Să spunem că deocamdată este încă bine şi acceptabil, deşi explică de ce nu mai avem suficient timp, suntem tot mai grăbiţi şi mai obosiţi.
Soarele a cam luat-o razna cu exploziile solare, planetele Galaxiei au luat-o razna, temperaturile au luat-o razna... oamenii, de asemenea, au luat-o razna. Oare chiar intrăm într-o altă etapă şi se arată semnele Apocalipsei?Îşi dau mâna religiile şi ştiinţa spre a dovedi că nimic nu e întâmplător şi că nimic nu e nou sub soare?
Nu prea avem încredere în religii vechi deşi ele au dovedit uneori şi superioritate. Ba ne mai uităm chiorâş şi la creştinism cu tot umanismul pe care, cel puţin în ziceri, încearcă să-l propăvăduiască... dar?... încă un dar...
Şi dacă tot e rămasă în aer o întrebare să mai fie una: deşi extraordinar de exact, calendarul mayas se opreşte în 22 decembrie 12. De ce? Moare timpul?
Poate că deja există mâini ridicate în dreptul tâmplei pentru a face un semn. Ca să nu stea prea mult şi să doară, dau un răspuns grăbit acum: Da! şi mă voi explica mai târziu.
Mai întâi de toate am nişte argument ştiinţifice:
-Alexei Dimitrov, un cercetător rus, a constatat că Luna îşi “fabrică” atmosferă proprie, alcatuită din compuşi ai sodiului, care acum se întinde pe o suprafaţă de 6000 kmp.
-Atmosfera lui Marte creşte rapid şi se crede că ar fi dus la defectarea lui Mars Observer, în 1997.
-Atmosfera Terrei este şi ea în schimbare, în straturile superioare formându-se un nou gaz, care nu exista până acum iar activitatea vulcanică a crescut de 5 ori din 1875 încoace.
-Venus suferă o creştere vizibilă a intensităţii luminoase.
-Câmpul magnetic al lui Jupiter s-a dublat iar între planetă şi unul dintre sateliţi s-a format un tub de radiaţie ionizată, similar descărcării Corona.
-Uranus şi Neptun au suferit recente inversări de poli, îşi măresc câmpul magnetic şi devin tot mai strălucitoare.
-Câmpul magnetic al Soarelui a crescut şi el cu 230% din 1901 încoace.
Deci peste tot explozii de energie. Cum şi Terra este un minuscul corp în univers, nici ea nu poate ieşi din acest joc. Jocul acesta are deja un nume: Centura Fotonică, în care sistemul solar a început de prin ’98 să intre. Terra va păşi în joc, cu toate drepturile în 2012... Parcă acest an era pe buzele mayasilor?...
Şi ce s-ar putea întâmpla?
Orice fiinţă este alcătuită în primul rând din energie. Iar energia este informaţie, şi invers. Corpul material este doar învelişul altor corpuri energetice. Omul se încadrează şi el, fireşte, în organizarea universală. “Animal cu (uneori) raţiune”, fiinţa umană a fost înzestrată cu capacitatea de a avea o paletă largă de trăiri, sentimente, gânduri.
Dovada că acestea sunt energii în stare pură ne este oferită de constatările de-a lungul timpului şi cercetările ştiintifice din ultimile două secole. Trăirile şi sentimentele negative creează energie negativă, nefastă, iar gândurile se pot chiar şi materializa, după cum s-a reuşit în proiectul Montauk. Ca orice energie, sentimentele, trăirile şi gândurile umane au o anumită vibraţie. O energie negativă nu poate avea, evident, decât o vibraţie joasă, pe principiul universal al evoluţiei. Iar vibraţiile scăzute sunt demolatoare.
În Univers, nimic nu este întâmplător iar totul este subordonat unui singur scop: perpetuarea şi evoluţia vieţii. Materia însăşi este înzestrată cu o inexplicabilă capacitate de a crea viaţa! Există legi universale chimice, fizice, astronomice şi chiar juridice. Ele nu sunt însă stricte, pentru că Universul nu este o armată, iar cuvântul de bază este diversitatea. Viaţa trebuie să evolueze prin forţe proprii, fără dirijări cazone, să se confrunte cu cele mai dificile situaţii.
Cine invinge merită să mearga mai departe. Chiar şi războaiele au rolul lor în programul universal. Nu sunt de dorit, în general, dar determină unitatea unei naţii sau a planetei, poate a unei întregi galaxii, şi evoluţia ştiinţifică, aducând o presiune şi o urgentare sporită în acest sens. Tot ele, aduc un examen energetic major, o separare între “buni şi răi”.
Fiindcă totul este energie, nici Universul nu face excepţie de la regulă. Aşa cum el a fost creat prin explozia colosală a unui… atom, tot aşa există surse de energie pozitivă ce alimentează galaxiile iar de la acestea, prin sori, sistemele solare. Aceste energii sunt de frecvenţă foarte înaltă, pentru a putea străbate distanţele imense, pîna la sorii captatori. Intâlnirea cu Centura Fotonică pare să ducă la transformarea omului profeţită de Biblie, la o teribila experienta spirituală.
Deci... conflict energetic: oamenii cu un comportament egoist şi, deci, cu vibraţii scăzute în aura energetică nu vor supravieţui radiaţiei de înaltă frecvenţă existentă în Centura Fotonică. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selecţie naturală pe baza spirituală amintită.
Şi aşa parcă ajungem la cei aleşi... Nu e cazul să mai spun aici, cred, că până la urmă aceasta este esenţa creştinismului. O spun eu, cel care nu a apărat niciodată creştinismul. Dar... -fără să mai pun semnul întrebării- trebuie să dau Cezarului ce-i al lui...
Am spus de mai multe ori că trecem prin Apocalipsa Sufletelor. Un război între oameni, materiallizat eminamente energetic. Bun, ca orice război, nu este, dar face o preselecţie şi o pregătire a celor aleşi. Este precum un vaccin, dar un vaccin cu destulă viaţă. Cei ce se vor imuniza vor putea trece pragul.
Şi dându-mă ca exemplu, fără amănunte suplimentare, pot să declar cu mâna pe inimă că acesta este adevăratul proces. Punerea la încercări... apoi va veni “judecătorul suprem”, va da verdictul şi vor începe execuţiile Armaghedonului. Apocaliptic, incredibil, dar dacă aşa va fi?
Î>n momentul intrării în Centura Fotonică se va produce un amplu proces de rearmonizare, de recalibrare a frecvenţelor propriului corp uman cu cele de referinţă din Univers, ducând la o creştere a celor umane. Este aşa-numita “înălţare”, “ridicare la Cer”, de care vorbesc şi vechile scrieri. Nu doar cele creştine.
“Înălţarea” fiind bruscă şi puternică, cei cu vibraţii joase, negative (răutate, egoism etc.) nu vor rezista transformării.
Frecvenţele genomului uman şi ale ADN-ului sunt foarte înalte, vibraţiile foarte fine. Sunt în fapt lumina, ceea ce explică realismul vizibilităţii aurei la zei, sfinţi... Dr. Berrende Fox a constatat că, de 20 de ani, oamenii au început să se schimbe la nivel celular iar unii chiar şi-au dezvoltat noi lanţuri în structura ADN-ului, fapt observat prin teste de sânge. Apoi a mai apărut ceva interesant: “clonarea” părinţilor în urmaşi, inexplicabilă (încă) genetic.
Ce se va întâmpla cu bătrânul Chronos? Ce se va întâmpla în momentul intrării în Centura Fotonică, în 2012 sau în alt an, este pur şi simplu de neînchipuit: întreaga planetă, inclusiv omenirea, va trece într-o altă dimensiune! Mai concret: 24 de ore vor fi… 0 (zero) ore efective, deci timpul terestru nu va mai exista! (Limita unui şir (aici valoarea foarte mare a frecvenţei) ce tinde spre infinit este zero). Mi se va spune că nu este exact zero, însă totul are o limită minimă în acest univers infinit, astfel că nesemnificativa valoare a timpului nu îşi găseşte însemnătate. Atât şi nu dezvolt teoria...). Iar pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în acel “Punct Zero” se vor inversa şi Polii Magnetici ai Pământului. Deci... “regele” Chronos va muri. “Le roi est mort!”. Dar altceva îi va lua locul “Vive le roi!”. Poate o regină, numită Armonie sau, de ce nu, Iubire...
Ce se va întâmpla “după”?
-intuiţia şi capacităţile paranormale se dezvoltă mai repede; se vor înmulţi telepaţii;
-folosirea unei părţi mai mari din creier, peste 10-15% cât în prezent;
-toate bolile incurabile vor dispărea, inclusiv SIDA şi cancerul (ADN!)
-corpul fizic va începe să se schimbe şi probabil totul va fi transparent în aură!
-mult mai multe, care or să fie cunoscute atunci!!
Am găsit curajul de a aşterne aceste rânduri nu pentru a fi o poveste. Spun asta şi risc să fiu catalogat. Nici ca să mă împopoţonez cu o aură de clarvăzător. Pentru că nu sunt nici povestitor, nici Mafalda să le ştiu pe toate şi nici prooroc. Am scris ceea ce percep eu, cu bagajul meu de cunoştinţe, cu trăirile mele, cu simţurile mele.
Iar dacă e să mai spun ceva, aş spune, repetând poate a nu ştiu câta oară cuvintele celor trecuţi prin viaţă, cuvinte venind din vechime: ”Iubeşte-ţi aproapele”. Reînvăţaţi ce înseamnă a iubi. Nu priviţi de sus, nu priviţi peste umăr. Şi nu uitaţi ideea cu dansul ursului: azi la mine, mâine la tine.
Să fim mai drepţi, să fim mai buni. Şi să iubim…
Hai să regăsim din nou puterea
De-a da morţii un atac sublim,
Să uităm şi răul şi durerea
Să-nvăţăm, din nou, să ne iubim.

joi, 23 august 2007

Liman

Am dus război cu sufletul prea mult,
Uitând cumva de ce mai şi trăiesc,
Am învăţat să tac şi să ascult,
Azi însă vreau limanul să-mi găsesc.

Adăugând un sens de ultim gând,
În joc aduc al lumii început,
Chiar dacă viaţa o mai duc plângând,
Eşti tot ce vreau. Eşti tot ce n-am avut.

În miez de noapte caut înspre cer,
Dorinţei mele împlinire eşti,
Un jurământ ne leagă. Un mister,
Balsam al răscolirii-mi sufleteşti.

luni, 16 iulie 2007

Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

duminică, 15 iulie 2007

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

marți, 10 iulie 2007

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

sâmbătă, 7 iulie 2007

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.